New Home

M-am mutat pe wordpress, pentru anul care vine si pentru un nou inceput!

Dragonfly on a reed evolueaza, iar noua infatisare mi se pare potrivita, mai ales de cand tonul si frecventa s-au schimbat.

Atunci cand incetezi sa mai cresti, doar imbatranesti…

Pentru mine s-a intamplat destul de banal in timp ce rasfoiam o revista si citeam un articol despre un nou actor ce facea furori pe la Hollywood. Articolul incepea cu o scurta descriere a lui, in care se mentiona ca are 20 de ani(in acel moment mintea mea l-a situat in categoria de varsta a oamenilor tineri, interesanti, maturi si resposabili aflati la inceput de drum – big fan of that category). Trec peste primul paragraf, il citesc si pe al doilea si ajung la al treilea, ce incepea promitator: ‘Lui X, nascut in 1988, ii place sa…’ – moment in care mintea mea inregistreaza ca si eu sunt nascuta tot in ’88, iar ochii mei fug automat din nou la varsta actorului… inca 3-4 secunde se scurg pana imi aduc aminte ca da, si eu, am tot 20 de ani! Revelatia m-a lovit destul de dureros si m-a luat complet pe neasteptate. Constientizarea adevarului: aveam 20 de ani si inca mai gandeam ca la 16!

Refuz sa dezvalui varsta la care crede subconstientul meu ca se afla in momentul de fata!

Pentru cei neincrezatori in cuvintele mele, sau in existenta unei revelatii proprii fiecaruia dintre voi, sa va dau cateva indicia subtile ca da, imbatranim:

• iti aduci aminte singur ce faceai acum10 ani, nu doar din auzite de la parinti, bunici si restul sirului de rude;
• noile vedete din lumea muzicii sau a filmului sunt mai tinere decat tine;
• copiii iti spun ‘sarut mana’ atunci cand treci pe langa ei in scara blocului(eram inca in liceu);
• incepi sa tanjesti dupa copilarie;
• mai stii cand ai tai spuneau: ‘O sa regreti anii astia, caci niciodata nu te vei mai intalni cu ei!’ – acum ai ajuns in faza in care deja le dai dreptate;
• prietenii vechi sau fostii colegi incep sa se casatoreasca sau sa aiba copii;
• parintii tai au imbatranit;
• te uiti la generatiile ce vin din urma si incepi propozitia cu ‘pe vremea mea’;
• bunica ta, atunci cand era de varsta ta, avea deja 2 copii(in cazul meu);
• ti se reproseaza ca inca te mai uiti la desene animate, propozitie ce se termina cu sintagma ‘ca doar esti mare’.

Suna cunoscut, nu?! Mai vorbim peste alti 20 de ani...

Cat e viralu'?

Participam la Grand Spoof cu spotul 'Cat e viralu'?'. Sunt foarta mandra de proiectul nostru si sper sa castigam.

Am parodiat reclama Cat e halatu'? din 2006 si am reusit sa dam de actorul principal din reclama originala, Cristian Martin, care si-a facut mila de noi, a fost dragut si ne-a ajutat, mai ales ca i-am rapit cateva ore pretioase dintr-o zi de sambata.

So, vote for us!!

Atunci cand administratorul nu iti da caldura, fa turturi!

Da, stiu, erau niste lamai pe acolo prin proverbul respectiv, dar nu mai pot de frig!

Mi-am dat seama ca, de cand cu revenirea mea spectaculoasa ca si blogger activ pe aici, nu am apucat sa va povestesc despre noul meu apartament – eh, nu chiar al meu, e cu chirie, dar momentan pe aici dorm.

Cand am inceput masterul m-am mutat si in noua locuinta, undeva prin Eroii Revolutiei – nici acum nu stiu strada, desi o citesc de fiecare data cand vin acasa(atunci cand ma asigur ca nu gresesc scara) – apartament cu 3 camere la parter.

Am aproape 9 saptamani de cand locuiesc aici si pot spune ca nu a trecut nici macar una dintre ele fara macar o mica intamplare haioasa care sa ma scoata din monotonia cotidiana:

Prima saptamana: eu speriata de tot de si de toate, noua intr-o casa in care mai locuiau trei oameni, fiecare cu tabieturile lui, eu straina si ignorata. Mi-am ignorant si eu reflexul de voma si am iesit cat mai mult prin oras si pe la scoala, in speranta ca aceasta perioada de acomodare v-a trece repede si fara dureri, sau macar fara urme permanente.

A doua saptamana: incepeau sa imi placa upgrade-urile fata de vechea locuinta(Sf. Camin, Amin) incercam sa ma imprietenesc cu celelalte colege, sa ma obisnuiesc treptat cu oamenii noi – ce cresteau, pot spune chiar exponential, de la 3 la 4 si apoi la 5(bine, bine, erau doar numere consecutive) – si sa nu ma cert cu nimeni.

A treia saptamana: o pot numi chiar punctul culminant al povestii mele – cu sedinta de apartament, strigate si certuri, mici probleme domestice, ce au rezultat intr-o atmosfera placuta, calma si lipsita de vorbe inutile intre patru oameni ce impart, in buna armonie, un spatiu comun.

A patra saptamana: o data cu implementarea programului de vizite al celor ce stau pe aici mai mult decat cei ce chiar platesc chiria, program aprobat si votat in unanimitate de toti cei prezenti(au lipsit doar doi, iar al treilea s-a supus majoritatii covarsitoare) lucrurile au inceput sa mearga din ce in ce mai bine, supunerea este cheia unui camin fericit.

[Un mic fast forward peste saptamanile cinci si sase – in mijlocul unei povesti lucrurile mereu se taraganeaza, asa ca eu prefer sa le omit intru totul]

A saptea saptamana: nimic de mentionat la incept, dar in week-end pot spune ca ea s-a revansat cu prisosinta. Situatia: Sambata, ora 5 pm, eu ma uitam la Toy Story 3, asteptand sa se dezghete frigiderul; El, puterea divina care se ocupa de electricitate, doreste sa demareze un experiment social, si in consecinta se ia curentul. Seara de iarna, fara curent si caldura, ce se scurgea incet dar sigur spre inghetarea mea totala sau nebunie timpurie - whichever came first. Dar e Bucuresti, capitala tarii, pesimismul nu isi are locul aici, caci toate si-au revenit la 11:55 pm. Mentionez ca m-am culcat la 6 am, macar ca sa recuperez pentru strarea de somnolenta din cele 7 ore anterioare.

A noua saptamana: adica cea in desfasurare, tine neaparat sa ma priveze de absolut orice confort - fara caldura si apa calda 14 ore pe zi, pentru reparatii intre orele 10 si 24(asta-vara, pe canicula, era pur si simplu inuman sa fie pusi saracii oameni la munca). Pot spune ca deja nu imi mai simt picioarele, gleznele ma inteapa – sunt in process de congelare – iar degetele de la mana s-au incalzit tocmai datorita acestui articol. O mica pana de curent ar fi fost cireasa de pe tort, dar sa nu cobesc, ca nu se stie…

Sa trag concluziile dupa aceste prime noua saptamani: colege dragute, prietenoase, conditii excelente, ce altceva isi mai poate dori un om?!

P.S.: Stiu sa numar, doar ca saptamana opt a fost pur si simplu lipsita de evenimente.

Cald si soare

Frumoasa vreme, nu-i asa?!

Geniala, pur si simplu…

Nici o pisica nu iti vine sa lasi afara, si totusi, tocmai tu esti cel trebuie sa isi ia inima in dinti si sa infrunte elementele. De buna voie si nesilit de nimeni nu ai iesi, sincer vorbind – ori trebuie sa ajungi la munca sau la cursuri si atunci e o obligatie(bine, ca poate de la un curs tot mai tragi chiulul, dar la job ce faci? how many times can you call in sick?!); ori e o obligatie sociala(sigur vreun prieten te santajeaza emotional).

In final ai doua optiuni: sa iesi din casa, sau sa iesi din casa. Si acum incepe partea mai amuzanta. Te uiti pe geam si vezi ca e ud pe jos, poate si ploua putin(sau putin mai mult), innorat, ceva ceata si nici macar o raza de soare ratacita. Dupa ce tragi perdeaua aproape ca uiti ce e acolo, dincolo de sticla, perete sau usa – lumina artificiala si galbena a becului aproape ca te orbeste, iar caldura caloriferului de care te rezemi ca sa te uiti pe geam iti spune ca e cald si placut.

Acum ajungi la imbracat, si ori te infofolesti bine ca sa faci fata vremii, ori iei un tricou subtire pe tine si arunci o geaca de iarna peste, ca doar era intunecat, dar parea caldut – asta era sigur caloriferul(iar tu erai prea adormit ca sa mai faci diferenta). Te incalti, arunci un fular in jurul gatului si deschizi usa. Om curajos!

Primul lucru pe care il observi cand iesi din bloc(bine, sau casa) nu este privelistea, ci frigul care te loveste-n fata. Stiu ca simti ace in varful nasului, dar in cateva secunde va fi prea amortit si nici nu vei mai sti ca exista.

Si acum urmeaza primul pas. Este greu, dorinta de a face stanga imprejur este covarsitoare, dar inchizi ochii si te arunci… in prima balta de pe ziua de azi, care te astepta tocmai pe tine – crezi tu – sub ultima treapta a blocului. Acum daca tot te-ai udat pe ghete si deja vantul ti-a patruns in oase(da, a trecut prin toate straturile bine asezate strategic de tine inainte de a pleca), ce mai conteaza?! Te minti singur si iti spui ca de acum inainte fiecare pas va fi din ce in ce mai usor de facut – tragem noi concluziile mai tarziu.

In drum spre statia de tramvai mai calci in doua balti, te lovesti de trei oameni si te stropeste si o masina in timp ce stai la semafor. Nimic nou, aproape ca nici nu merita mentionat. Ah, da, mai era ceva, in timp ce semaforul nu se mai facea verde si tu te uitai cu jind la tramvaiul care statea in statie – atunci te-a surprins masina cu valul de apa din balta de la picioare. Acum ud, suparat, observi ca se face verde – stai linistit, tramvaiul a plecat deja – si ajungi in statie.

Frigul incepe sa se instaleze, mai incepe si o ploaie usoara – umbrela n-ai – si incepi sa dansezi pe loc ca sa te incalzesti. Bine, dupa ceva minute bune si reci, vine tramvaiul. Corpul tau incepe sa se incalzeasca numai la gandul unui spatiu inchis, cand se deschid usile in fata ta si observi ca e aglomerat, iar pe jos e murdar si ud – tot ca afara. La primii stropi de ploaie toate mijloacele de transport in comun se umplu de oameni, iar tu esti doar unul dintre fraierii prinsi la mijloc, literalmente, intre ala gras care nu s-a mai spalat decat pe maini de cateva saptamani si femeia corpolenta care tocmai vine de la piata cu 50 de sacose.

Esti constient ca sunt doar doua statii, dar vai ce greu se mai scurg. Dupa ce a trecut de prima, nu mai ai rabdare, simti adrenalina in sange – poate si pentru ca nu ai mai inspirat de cinci minute – te uiti la usi insistent, misti picioarele in anticipatie si tot nimic. Dar stai, s-a oprit, deja incepi sa mergi pe loc – cand observi ca nu esti nici pe aproape de statia ta, tramvaiul s-a oprit din cauza vreunui sofer care i-a taiat calea. Inspiri ca sa te mai linistesti (mare greseala), te ineci de la mirosul care arde, soferul injura, claxoneaza, si greoi masinaria se pune iar in miscare. Intr-un final ajungi, cobori, si aproape ca te calca o masina. E aglomerat pe mica bucata de refugiu pentru pietoni, nimeni nu se deranjeaza sa faca loc si celorlalti si de vreo doua ori simti o masina trecand la milimetru pe langa tine.

Treci strada, ajungi la gura de metrou, prin trei balti si doua ghionturi de la ceilalti pietoni, si deja te deschei la haina, ca e cald. Safe zone, nici nu te mai gandesti mai departe, greul a trecut. Sau cel putin asa crezi tu, in inocenta ta de provincial. Mai vorbim noi…

Radio in stil classic

O viata din prisma posturilor de radio ce mi-au umplut aerul cu sunetele lor.

Am copilarit la bunici, ca marea majoritate a copiilor din Romania, sau cel putin a celor din provincie - bucurestenii nu au bunici se pare, decat TOT din oras.

Bunicul meu - om educat, medicul veterinar al satului de cand cu pensionarea dintr-un post de functionar la primarie – se delecta ascultand stirile de pe Radio Romania Actualitati. Am crescut ascultand acest post, de la sunetul ce anunta ora fixa si pana la emisiunile de teatru radiofonic ce erau mai pe gustul meu la acea varsta frageda. Poate ce mi-a ramas cel mai bine intiparit in minte este emisiunea Cotele apelor Dunarii. La sat, bineinteles ca oamenii se trezesc destul de devreme, sase dimineata, pentru ca au animale si astfel pranzul vine repede si el. Emisiunea cu pricina incepea la 11:45 in fiecare zi si in acest moment bunicul meu, fara intarziere, se auzea strigand de afara ‘Se poate manca azi?!’, moment in care bunica mea, grabita, mesteca mamaliga, caci era deja tarziu. Acum, bunicul meu este mort de mai bine de 15 ani si, totusi, o data la cateva saptamani tatal meu inca mai intreaba, cand fatidica emisiune se aude din difuzoare, celebra intrebare.

La inceputul clasei a cincea descoperisem si eu muzica, era si momentul sa incep si eu sa ascult asa ceva. Postul meu de capatai era Pro FM. Aveam un aparat in bucatarie si stateam acolo cu orele seara ascultand muzica. Urmaream Top 10-ul saptamanal si aveam o multime de melodii preferate.

Mai tarziu, prin clasa a noua am primit un radio pentru camera mea si eram in continuare mare fan Pro FM. Imi placeau emisiunile, stiam deja comentatorii, ma trezeam cu Rondul de dimineata si adormeam cu Rondul de seara. Muzica ma binedispunea, comentatorii ma faceau sa rad si ziua devenea deodata mai frumoasa. Nu stiu ce s-a intamplat mai apoi cu postul asta, poate eram si eu mai usor influentabila pe atunci, dar clar acum postul nu mai are farmecul de odinioara. Nu imi mai place, dar a ramas un post nostalgic al adolescentei mele.

In bucatarie, aparatul merge pe Europa FM si sloganul lor Cea mai buna muzica din ‘80 si pana azi. Asta e postul de duminica dimineata. In familia mea, duminica tata gateste iar mama se duce la biserica. Eu ma trezesc in sunete de radio si zgomot de oale lovite si cutite ce toaca frenetic legume pentru salata. Asta se intampla de mai bine de 10 ani si este ritualul de week-end in familie. Pranzul se ia la masa, cu totii – pisica sta pe scaunul din stanga mea – e zgomot de tacamuri, se vorbeste si muzica este in fundal. E momentul meu preferat atunci cand sunt acasa, mai ales acum cand merg mult mai rar pe acolo, si e placut sa vezi ca unele lucruri raman neschimbate.

De cand am ajuns in mareata capitala cu inceperea facultatii, datorita anturajului si al altor motive, am inceput sa ascult City FM. Ce e interesant pentru mine e ca asociez acest post de radio cu mersul in masina prin Bucuresti. Doar asa l-am ascultat, de pe locul din dreapta, in trafic, pe ploaie, asteptand doua ore sa iesim din oras in drum spre munte sau mare. E un post pe care il asociez cu facultatea, cu Dacia Solenza, cu bile de lemn pe scaun, cu concerte ale trupelor romanesti de prin Laptarie si Club A.

Sunt etape incheiate ale vietii mele, marcate de posturi de radio ce au colorat putin mediul inconjurator. Acum ascult Feist in casti si scriu. Nu mai ascult radio.