Radio in stil classic

O viata din prisma posturilor de radio ce mi-au umplut aerul cu sunetele lor.

Am copilarit la bunici, ca marea majoritate a copiilor din Romania, sau cel putin a celor din provincie - bucurestenii nu au bunici se pare, decat TOT din oras.

Bunicul meu - om educat, medicul veterinar al satului de cand cu pensionarea dintr-un post de functionar la primarie – se delecta ascultand stirile de pe Radio Romania Actualitati. Am crescut ascultand acest post, de la sunetul ce anunta ora fixa si pana la emisiunile de teatru radiofonic ce erau mai pe gustul meu la acea varsta frageda. Poate ce mi-a ramas cel mai bine intiparit in minte este emisiunea Cotele apelor Dunarii. La sat, bineinteles ca oamenii se trezesc destul de devreme, sase dimineata, pentru ca au animale si astfel pranzul vine repede si el. Emisiunea cu pricina incepea la 11:45 in fiecare zi si in acest moment bunicul meu, fara intarziere, se auzea strigand de afara ‘Se poate manca azi?!’, moment in care bunica mea, grabita, mesteca mamaliga, caci era deja tarziu. Acum, bunicul meu este mort de mai bine de 15 ani si, totusi, o data la cateva saptamani tatal meu inca mai intreaba, cand fatidica emisiune se aude din difuzoare, celebra intrebare.

La inceputul clasei a cincea descoperisem si eu muzica, era si momentul sa incep si eu sa ascult asa ceva. Postul meu de capatai era Pro FM. Aveam un aparat in bucatarie si stateam acolo cu orele seara ascultand muzica. Urmaream Top 10-ul saptamanal si aveam o multime de melodii preferate.

Mai tarziu, prin clasa a noua am primit un radio pentru camera mea si eram in continuare mare fan Pro FM. Imi placeau emisiunile, stiam deja comentatorii, ma trezeam cu Rondul de dimineata si adormeam cu Rondul de seara. Muzica ma binedispunea, comentatorii ma faceau sa rad si ziua devenea deodata mai frumoasa. Nu stiu ce s-a intamplat mai apoi cu postul asta, poate eram si eu mai usor influentabila pe atunci, dar clar acum postul nu mai are farmecul de odinioara. Nu imi mai place, dar a ramas un post nostalgic al adolescentei mele.

In bucatarie, aparatul merge pe Europa FM si sloganul lor Cea mai buna muzica din ‘80 si pana azi. Asta e postul de duminica dimineata. In familia mea, duminica tata gateste iar mama se duce la biserica. Eu ma trezesc in sunete de radio si zgomot de oale lovite si cutite ce toaca frenetic legume pentru salata. Asta se intampla de mai bine de 10 ani si este ritualul de week-end in familie. Pranzul se ia la masa, cu totii – pisica sta pe scaunul din stanga mea – e zgomot de tacamuri, se vorbeste si muzica este in fundal. E momentul meu preferat atunci cand sunt acasa, mai ales acum cand merg mult mai rar pe acolo, si e placut sa vezi ca unele lucruri raman neschimbate.

De cand am ajuns in mareata capitala cu inceperea facultatii, datorita anturajului si al altor motive, am inceput sa ascult City FM. Ce e interesant pentru mine e ca asociez acest post de radio cu mersul in masina prin Bucuresti. Doar asa l-am ascultat, de pe locul din dreapta, in trafic, pe ploaie, asteptand doua ore sa iesim din oras in drum spre munte sau mare. E un post pe care il asociez cu facultatea, cu Dacia Solenza, cu bile de lemn pe scaun, cu concerte ale trupelor romanesti de prin Laptarie si Club A.

Sunt etape incheiate ale vietii mele, marcate de posturi de radio ce au colorat putin mediul inconjurator. Acum ascult Feist in casti si scriu. Nu mai ascult radio.

O poveste de dragoste…

Nu are nume(nu sunt genul de persoana care denumeste lucruri), deoarece pentru mine este o imagine, un amalgam de sentimente, e nostalgic, ca un prieten vechi, si totusi nu e decat un caiet. Un caiet de matematica de tip A5 de 192 de file.

Predecesorii lui au fost 2 caiete pe arcuri de dictando de 80 de file fiecare. Putin dezamagitori, pentru ca nu imi plac caietele cu linii - intotdeauna am preferat organizarea pe care o confereau patratelele pe o pagina - pentru ca erau destul de subtiri si se terminau repede, foile se puteau desprinde usor, iar coperta era complet neimpresionanta. Fiecare a rezistat un an, mai mult sau mai putin.

Si apoi l-am cumparat pe nr. 3. Are o coperta cartonata ce ilustreaza o fetita imbratisand un copac cu o fata de batranel simpatic, e gros si da senzatia unei carti bine citite.

Il am de mai bine de 3 ani, si l-am inceput cand ma pregateam sa dau la facultate si imi selectam optiunile. Pe prima pagina pe care am scris din caiet sunt facultatile din cadrul ASE-ului care ma tentau, ordinea preferintelor si punctajul optinut apoi de la examene. De atunci l-am umplut cu absolute orice, de la orare, notele de la materii, versuri, titluri de carti, titluri de melodii, litere japoneze, desene manga, fragmente de idei. Pe langa tot ce este scris pe foi, caietul mai este plin si de fotografii, bilete de film, ‘bratari’ din club, petale de maci, bilete de la concerte, bilete de tren cu semnificatie aparte si liste de cumparaturi. Are insemnari si numere scrise in colturi si pe margine – este un haos total ce ma defineste si imi apartine.

Este cel mai important lucru pe care il am, cu cea mai mare semnificatie, poate mai important pana si decat laptop-ul, si totusi pentru oricine altcineva este lipsit de valoare. Imi place aceasta unicitate a lui si imi place sentimentul pe care il am atunci cand il deschid.

Suntem intr-un punct bun al relatiei noastre, este momentul meu preferat cand sunt la mijlocul unui caiet, pentru ca la inceput totul este nefamiliar si rece, iar spre final incepi sa astepti inevitabila ultima pagina. Nu stiu cand il voi termina, poate peste inca 3 ani si apoi va sta intr-o cutie si voi incepe un alt caiet. Nu stiu.

A trecut cu mine printr-o facultate, o relatie, o lucrare de licenta, si am inceput un master impreuna. Sunt curioasa unde mai mergem…

Cum se pierde o zi...

Astazi, zi libera, datoriile casnice imi cereau atentie. Pe my-to-do list: cumparaturi si de facut mancare. Genial, mama ar fi mandra(pun pariu ca nu depistati adevaratul sens al ironiei mele). Mergem mai departe…

Ajunsa in Sun Plaza, imi vad de ale mele. Putin socant la inceput cand tot mall-ul parea destul de pustiu, mai ales cand am pus piciorul in cateva magazine si am observat ca sunt singurul client (nota edificatoare: mijlocul saptamanii, mijlocul zilei – surprinzator, si in Romania mai lucreaza oamenii). Desi suna tentant, e oribil sa fii singura persoana privita de cel putin 4 perechi de ochi in acelasi timp – un paznic si 3 vanzatoare – trei intrebandu-se daca vreau sa fur ceva si o a patra, poate mai tanara, sperand ca o sa cumpar, dar clar toti judecand ce caut eu in respectivul magazin. Ador Romania, nu cred sa existe alt loc in lumea asta mare in care sa te simti mai prost decat la noi atunci cand intri intr-un magazin, cu bani sau fara, cu intentia de a cumpara sau doar de a privi – tratamentul este acelasi. De aceea poate si evit sa merg singura la cumparaturi – de haine, Cora ma putea accepta si singura. O las balta cu totul.

Intru in Cora, incep sa parcurg lista de cumparaturi, ma plictisesc la detergent de vase, inghit in sec la prajituri – arata bine, dar sincer nu ma omor – ma consolez cu o ciocolata, inghet pe la mezeluri si ajung la casa. Pana 2 femei in varsta se cauta de marunt prin toate buzunarele, incep sa ma uit in jur destul de plictisita si observ un angajat al magazinului adunand cosuri si carucioare – era pe role. Interesant. Intorc ochii inapoi la casa, lumea inca se mai cauta de marunt. Nimic de facut… Intr-un final, totul e in plasa.

Putin window shopping in drum spre iesire, cand sunt oprita destul de brusc de o tanara ce vrea sa imi arate cine stie ce produs. Se uita la mana mea – clar manichiura, oja, lac de unghii, crema de maini. Nu pot sa descriu nivelul la care ma plictisesc chestiile de acest gen – mainile mele ar trebui sa fie recunoscatoare ca sunt curate si le tai unghiile la 2 saptamani – mai mult, au gresit persoana. Cand deja ochii mai sus-mentionatei tinere se uita la unghii, e clar. Spun din start ca nu vreau sa am o unghie colorata – pentru ca trebuie sa depun apoi efortul acasa sa scot acetona expirata din sertar si sa o sterg. Mult prea dificil. Gresit! Era vorba de o pila pentru suprafata unghiei, niste ulei de cuticule si o crema de maini. Era energica, vesela, zambea, radea cu pofta la glumele mele ironice, ma atingea pe brat pentru a stabili contact – clar stia sa se descurce. Tentant, rezultate miraculoase pentru unghia mea cu striatii – dar sincer, chiar crede ca as mai folosi setul odata cumparat?! Nici gand! Stiam deja raspunsul, il reformulam in minte deja de 5 minute iar ea inca mai incerca sa ma convinga cu toate avantajele produsului si atractivitatea pretului. Unde mai pui si ca primeam un al doilea set gratuit?! Exact! Eram nebuna sa refuz. Si totusi, mi-am luat inima in dinti si am spus politicos ca o sa ma mai gandesc. Dupa o ultima tentative ‘dar ce va opreste chiar acum?’ am reusit sa ma rup de la inca o 'tentatie' cotidiana.

Acum ca am ajuns acasa, ar trebui sa termin de parcus lista, dar e cam greu sa faci mancare in timp ce incerci sa iti eviti colegele de apartament. And still, life is inevitable.

Escape

I want to be swept up in a dream, because reality seems to be crashing around me in layers. I feel the acute need to breath, to inhale new air, fresh and crisp, with a hint of uncertainty. I want to feel something different more than anything, to experience, to live, to know new things and new places, not from books, but rather by touching with my own feet the concrete, the steps and the stones, to feel it with all my senses. I want to smile with my whole body, to forget about my worries, about my reality, and just feel alive and awake.

I want to drink coffee in small coffee shops, and walk on small and narrow cobblestone streets, to sit on a bench and read a book, feel all the new smells and sounds around me, to take long bike rides around the new city, to explore and get lost without having a care in the world.

And I want you to be there with me, to share it with me, and be my rock and my safe place.

Idle thinking

I wish for someone...

For someone that understands me, that does not need a million words as an explanation for my every move and every thought. I wish for someone that does not bore me, that knows when to talk and when to stay silent, when to give me space and when to hold me as tight as possible.

For someone that does not need to fill every second with unnecessary words, that can love me just the way I am, while motivating me to be a better person. A person that can complete my sentences, and knows what I think and how, without asking; someone that can surprise me still with his unpredictable ways, but could never hurt me intentionally.

For someone that is not a coward, comfortable in his state of being, or content.

A person that will want to spend time with me, that knows and accepts that I am an intelligent and independent person, while he does not feel intimidated but proud that I can stand on my own two feet - that I can be alone, but I choose to be with him because I love him.

I don't want a perfect person, because it does not exist, but a perfect person for me, that has his flaws, flaws that endear him to me even more, because they reassure me that he is human, just like me. For someone that accepts my shortcomings and does not criticize aspects that I could never change.

For someone to love me truly, just the way I am, and not just because he cannot change me, but because I am enough, with my qualities and my flaws and my oddities.

I wish for someone...